Vântul galben

vantgalben2

Zis şi vântul chinezesc, deşi de pornit, porneşte din deşertul împărţit cu Mongolia, aşa că nu se poate spune cu certitudine cui aparţin drepturile de autor. Se întâmplă o dată pe an, cam pe vremea asta, plus/minus vreo săptămână, două. Imaginea e din 2010, de la o bază militară din apropiere de Beijing. Eram în Hangzhou, la 2000 de kilometri de capitală şi tot mi s-a umplut camera de praf rosiatic, fără să ţin geamul deschis. Bine, nu de fiecare dată îşi face de cap la modul de mai sus, dar e destul că nisipul din deşertul Gobi se combină cu smogul din marile oraşe chinezeşti, iar vântul le ia la pachet şi le livrează până hăt-departe, în Japonia, coreenii fiind clienţi obişnuiţi. E destul să vezi fotografia din satelit ca să-ţi dai seama că nu e deloc o glumă. Acu’ să nu credeţi că doar chinezilor li se întâmplă. … Citește mai departe…

Time Lapse

Nu stiu cum îi spune exact tehnicii, în româneste. Ideea e ca se comprima în câteva secunde de filmare evenimente care dureaza minute, ore sau chiar zile. E opusul lui slow motion, high rate photography. Va mai amintiti de expresia “filmat cu încetinitorul”. Când eram copil si ma uitam la câte-un meci de fotbal, îmi închipuiam tot timpul ca reluarile cu încetinitorul sunt facute de un nene care pune frâna peliculei.

Principiul de baza al ambelor e diferenta de viteza de înregistrare a cadrelor, fata de cea de redare. Pentru ca o succesiune de imagini sa para ochiului uman o miscare continua, e nevoie de o rata 24 de cadre pe secunda. Slow motion reprezinta ceea ce depaseste valoarea asta în momentul în care se înregistreaza. Chiar cu mult, daca îmi permiteti sa-mi exprim parerea. Un fulger filmat la adevarata lui valoare ar trebui sa beneficieze de o rata pe la 500.

Time lapse, însa, e munca de chinez a fotografilor. Uneori stai ziua întreaga sa obtii un minut de filmare. Asta, pentru ca repetarea pozelor se face la intervale foarte mari de timp.

Sunt foarte multe chestii din natura care devin spectaculoase daca sunt filmate cu tehnica asta. Un time lapse clasic e filmul în care vezi cum se deschide o floare.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

Bussola di Burano

Laguna venetiana e împrejmuita de insulele pe care au ajuns oameni înca înainte ca orasul sa apara.

S-au retras de sus, din munte, din regiunea Cadorei, împinsi de valurile popoarelor migratoare. Si tot din padurile Cadorei au fost adusi bustenii cu care s-a consolidat terenul fragil pe care, mai târziu, s-au construit strazile dintre canale.

Câteva dintre insulele astea au devenit renumite prin ceea ce fac oamenii lor. Daca Murano e faimoasa prin sticla si mozaicuri, Lido prin festivalul de film, pe Burano cunoscatorii merg pentru broderii si pentru biscuitii pe care va propun sa îi facem astazi împreuna.

Citeste mai departe… Citește mai departe…

O casa unde te simti ca la bunica acasa

Villa Alma, Via Roma no. 10, Fossalta di Piave, Provincia di Venezia, Italia.

Nu fac publicitate decât locurilor si oamenilor despre care consider ca merita. Si ca atare nu e publicitate, e recomandare prieteneasca. Cam asa cum a fost si cu Kotok Island.

Paolo nu a fost numai seful cu care m-am înteles din prima clipa când ne-am vazut la interviu, cu vreo cinci ani în urma. A fost un fel de înger pazitor care m-a scos din bucluc atunci când am facut câteva nazdravanii prin Italia. Nu stiu cine ar fi dispus sa-si lase musafirii la masa sâmbata la amiaza si sa faca cincizeci de kilometri pentru ca îl suna cineva ca si-a turtit masina. El a facut gestul asta, a venit de lânga Venetia, m-a saltat de pe autostrada si m-a dus la hotel. În zilele ce au urmat a umblat cu mine sa-mi rezolv problemele ce le-am avut cu masina. Cred ca a si platit ceva la service în locul meu, dar nu a vrut niciodata sa recunoasca.

Ei bine, mai mult din hobby decât din nevoia de a avea al doilea job, Paolo s-a hotarât sa faca o pensiune în casa în care a trait bunica sa. Si aici intervine faza cu reclama.

Daca aveti de trecut cu familia pe lânga Venetia si nu vreti sa stati chiar în buricul, scumpetea si aglomeratia târgului, va recomand sa popositi la Paolo în ograda. O sa va simtiti în sânul unei familii italiene vorbitoare de engleza. O sa aveti pe durata sederii voastre acolo niste vecini simpatici si cititi pâna în maduva oaselor si o sa locuiti într-o casuta care emana din toti porii parfumul linistit din vremea copilariei. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Întâmplari cu avioane. “Ase-i când n-are omu’ lucru’ lui.”

Una usoara si amuzanta, de concediu. Mi-am amintit de faza asta comentând postul lui Sergiu despre linia directa Bucuresti – Beijing. Hai, cititi-o, ca si asta de aici e de actualitate.

Cât am lucrat la italieni, în mare stiam când plec, chiar daca mi s-au mai întâmplat si momente de “ia-ti laptopul si umbla”, adica sa fiu sunata seara ca dimineata trebuie sa fiu în Italia. Adevaru-i ca ma prinde stilul asta de viata. Nu mi-e prea greu sa-mi strâng catrafusele si sa ma mut la capatul celalalt de lume. M-am învatat sa împachetez niste bagaje… la marea arta. Pot oferi si consultanta în domeniu. Nici nu va puteti închipui cum încap 15-17 kile într-un rucsac de laptop :D. Totul e sa-ti dezvolti musculatura necesara ca sa defilezi prin fata celor de la check-in de parca ai avea un fulg în spate.

Daca plecarile erau oarecum clare, cu revenirile era ceva mai interesant. Deja secretara se obisnuise, cam pe când se apropia data întoarcerii… Citeste mai departe… Citește mai departe…

Prin lume cu transportul în comun

Primul contact cu Elada a fost unul interesant. Interesant zic? Hm… Un întelept chinez spunea odata ca nu doreste nimanui sa ajunga sa traiasca vremuri interesante. În asemenea perioade poti avea parte de tot felul de surprize, unele nu prea placute, mai ales daca esti o persoana comoda. Dar… interesante, în special pentru cineva caruia îi place aventura.

Cu toata gâlceava dintre Google si chinezi, dupa ce m-am prins de figura cu get directions de pe maps, nu am mai avut surprize în China. Din pacate asta a cam încheiat pentru mine perioada de romantism a descoperirilor, când m-am urcat într-un autobuz fara sa stiu unde ajung. Pur si simplu, am mers la deruta si asa am ajuns sa cunosc orasul. Pe urma doar a trebuit sa marchez pe harta de unde plec si unde vreau sa ajung si am primit toate combinatiile posibile de autobuze sau metrouri, unde a fost cazul.

Dar am revenit în batrâna Europa, mai exact în leaganul civilizatiei ei. si în prima seara, cu câteva minute de internet platite cam pretul lor în aur, am încercat sa-mi fac traseul de weekend.

Surprizaaaa! Dupa nenea gogule nu am avut decât doua variante. Ori merg cu masina si m-am uitat în parcarea hotelului: nici urma de mânzul meu. Ori o iau apostoleste, cam ca lupta lui Fat-Frumos, zi de vara, pâna-n seara. Pentru ca Atena e maaaareeee. O sa vedeti în poze, când o sa ajung sa scriu despre subiect. Pâna la urma am gasit o harta a metroului, dar cam depasita. Abia în ultima zi m-a ajutat sefu-meu sa dau de site-ul metroului si al companiei de tramvaie.

Ei, dragii mei, asta mi-a cam dat ideea sa scriu despre cum poti sa te deplasezi prin orasele pe unde am avut eu norocul sa ajung. Ca poate or mai fi si alti români care nu au bani de dat pe taxiuri, dar au dor de duca. Citeste mai departe…
Citește mai departe…

Invazia chineză

Mai zilele trecute am lăsat teveul să dea din gură singur dimineaţa, mai mult ca să ştiu cât e ceasul şi cât mai pot s-o lălăi prin cameră. Pe unul dintre RAI-uri mi-a atras atenţia o ştire despre Veneţia, cum că e asediată de chinezi, care închiriază orice spaţiu care devine vacant. Şi plătesc nişte preţuri pe care comercianţii italieni ce-şi au acolo afacerile din tată-n fiu nu şi le mai pot permite, ajungând să închidă prăvăliile[…] Citește mai departe…

Feerie veneţiană

În prima delegaţie în Italia am întrebat colegii mai vechi ce se poate face în weekend. Răspunsul a fost “Începeţi şi voi, ca tot omul, cu Veneţia”. Când deja am devenit italienari cu experienţă am dat şi noi acelaşi sfat celor care au venit după noi. Dacă suntem invitaţi să îi însoţim, invariabil răspunsul e “a… păi la Veneţia noi mai mergem când chiar nu avem ce face” După părerea mea, în Veneţia oricând ai ce face. Oricât de mică e aşezarea, tot mai găseşti un cotlon peste care nu ai dat niciodată, în trecut. Tot mai reuşeşti să te pierzi pe câte o străduţă. Azi vă invit să ascultaţi şi ceva muzică veneţiană. E vorba de Rondo Veneziano, o formaţie de cameră ce îmbină muzica barocă cu instrumente moderne. Iar fotografiile sunt de acum doi ani, din prima zi a carnavalului, când am ieşit la vânat măşti. Plus nişte … Citește mai departe…