Duminică la Castel Brando

Castel Brando

Alex, e aproape anul de când ți-am promis că o să povestesc despre castelul ăsta. E imposibil să-l ratezi dacă o apuci pe Strada del Prosecco, șoseaua ce leagă Conegliano, Vittorio Veneto și Valdobbiadene. La câțiva kilometri după ce treci de intersecția ce te duce spre Passo San Boldo și puțin înainte de a ajunge la Follina, îl zărești pe coama unui deal, la 370 de metri deasupra mării. Aparține de Cison di Valmarino, localitate dinspre care se poate urca fie cu mașina/per pedes, fie cu un lift cu cremalieră. Dacă te hotărăști pentru a doua variantă, trebuie să plătești 1 euro. A apărut ca o fortificație romană și a continuat prin a fi o stavilă în calea migrației. După ce a trecut prin toate câte le-a pățit, a fost reconstruit de vreo câteva ori, fiecare epocă lăsându-și mai mult sau mai puțin amprenta. Acum o să întâlniți un amalgam … Citește mai departe…

Abaţia de la Follina

IMG_9427

Am avut norocul să găsesc bijuteria asta gotică la nici treizeci de kilometri de Vittorio Veneto, pe drumul care duce la Valdobbiadene. Primele înscrisuri în care e menţionată datează de pe la mijlocul secolului al XII-lea. Se pare că la vremea respectivă a fost o mănăstire benedictină, transformată mai târziu în abaţie cisterciană, ordin foarte prezent în zonă. Biserica, în sine, a mai suferit modificări de-a lungul timpului. În schimb, în curtea interioară care a fost construită în 1268, doar trandafirii roşii au fost schimbaţi din când în când. Când te uiţi mai atent la colonadele care susţin pridvorul patrulater, vezi cum timpul a muşcat în piatră. De câteva ori pe an, aici poposesc marile orchestre simfonice ale Italiei pentru că acustica bisericii e extraordinară. Nu e de ici, de colo să te numeri printre spectatori. Un bilet costă de la cincizeci de euro.

Vântul galben

vantgalben2

Zis şi vântul chinezesc, deşi de pornit, porneşte din deşertul împărţit cu Mongolia, aşa că nu se poate spune cu certitudine cui aparţin drepturile de autor. Se întâmplă o dată pe an, cam pe vremea asta, plus/minus vreo săptămână, două. Imaginea e din 2010, de la o bază militară din apropiere de Beijing. Eram în Hangzhou, la 2000 de kilometri de capitală şi tot mi s-a umplut camera de praf rosiatic, fără să ţin geamul deschis. Bine, nu de fiecare dată îşi face de cap la modul de mai sus, dar e destul că nisipul din deşertul Gobi se combină cu smogul din marile oraşe chinezeşti, iar vântul le ia la pachet şi le livrează până hăt-departe, în Japonia, coreenii fiind clienţi obişnuiţi. E destul să vezi fotografia din satelit ca să-ţi dai seama că nu e deloc o glumă. Acu’ să nu credeţi că doar chinezilor li se întâmplă. … Citește mai departe…

Acasa, în Italia

Am observat azi ca masina înca mai stie sa vina singura din România, sa opreasca prima data la Fei si pe urma sa parcheze în fata hotelului. Nu de alta, dar nu simt oboseala drumului. Tot ce am în mine e un urlet mut care a crescut pe cum m-am apropiat de Italia si s-a oprit doar în dintii strânsi cu îndârjire, ca sa nu iasa printre ei înjuraturi autoadresate pentru cât de tâmpita am putut sa fiu sa plec de aici.

Toate sunt asa cum le stiu. Pier si Fei care ma asteapta în curte. Fetele lor care au dezlegare la culcarea târzie tocmai pentru ca vine Dora cu ciocolata din România. Azi chiar si Dinevio, revenit din China pe câteva zile, s-a nimerit sa apara când am ajuns si eu la Pier. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Gugustiucii de hotel

peretii unui hotel sunt mai rai ca gura unei babe. Trece prin ei totul si daca nu-ti dresezi urechile sa ignore, auzi tot felul de zgomote care-ti spun ba una ba alta despre cei cu care ai de împartit etajul.

În vremurile când eram multi români în hotelul din Italia se formase un fel de gasca. Cei mai de cursa lunga aveam deja camerele dedicate, asezate în diverse colturi mai ferite sau mai încalzite. Dar chiar si dintre noi se mai întâmpla sa vina câte unul la micul dejun cu vreo poveste interesanta.Citeste mai departe… Citește mai departe…

Vittorio Veneto

De ceva vreme îmi tot intra cautari cu Vittorio Veneto, in diferite combinatii. Nu stiu sa se fi întâmplat în zona ceva notabil, mai ales cu ecou printre români. Saptamâna asta m-am întâlnit cu Pier si Paolo si daca ar fi fost ceva nu ar fi scapat sa-mi povesteasca. Poate e cineva interesat sa se mute acolo? În sfârsit!

Vittorio Veneto a luat fiinta pe malul râului Meschio si la poalele Prealpilor, prin unirea a doua orasele: Ceneda si Serravalle. Se afla pe drumul spre Belluno si Cortina d’Ampezzo, la aproximativ treizeci de kilometri de Treviso, capitala provinciei cu acelasi nume, în regiunea Veneto.

Este un loc foarte aproape de inima italienilor. În apropierea sa a avut loc în Primul Razboi Mondial batalia de pe Piave, unde între 24 octombrie si 3 noiembrie 1918 au murit 300.000 de soldati italieni si 100.000 de ostasi din trupele austro-ungare, fiind una dintre luptele care au definitivat soarta razboiului. În 2008, când s-au aniversat 90 de ani de la terminarea razboiului, întreg Vittorio Veneto a fost tot anul în haine de sarbatoare, punct de maxima atractie fiind Muzeul Marelui Razboi (Museo della Grande Guerra) din centrul Cenedei.

Demarcarea dintre cele doua foste orasele e dealul pe care se ridica semet Castelul San Martino, în prezent resedinta episcopului de Vittorio Veneto. În prezent turistii au acces doar pâna la curtea de la intrare. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Hoti de Italia

Cum fura românii, o stim cu totii. Din pacate, o stie o Europa întreaga. Deschid azi o miniserie de doua episoade, în care va povestesc cum fura si cei pe la care am umblat. Ca doar nu or fi mai breji. Normal si cum v-am obisnuit deja, povestile ies la iveala din bagajul propriu de patanii.

Ieri am introdus în scena Monte Pizzoc, un muntisor de vreo 1500 de metri, care face parte din grupul Prealpilor Dolomiti si pune stavila la nord orasului Vittorio Veneto, împreuna cu varu-sau, Visentin.

Am urcat de trei ori pe el si mi-am jurat ca n-o s-o mai fac în viata mea. De fiecare data am avut ba un ghinion, ba altul.

Ba s-a pornit ploaia senin când am ajuns în vârf, ba m-am dus sa fac poze si am uitat sa-mi schimb bateriile, de li s-a topit elanul dupa doua-trei shoturi. Culmea a fost în noiembrie, 2008. Cum era un frig de sa crape pietrele, ne-am dus cu masina pâna la jumatatea lui, dupa care am urcat la pas.

Când ne-am întors, am gasit un geam de la usa din spate spart, totul cotrobait, iar din portbagaj disparuta geanta … citeste mai departe… Citește mai departe…

Am gasit-o pe Elodia!!!

cioaca

Si e unde nici nu va închipuiti. Din pacate, dau stirea cu întârziere, pentru ca nu am avut dovada la mine când s-a anuntat decizia tribunalului, pe urma m-am luat cu ale mele si am uitat. Noroc cu ziua asta libera, ca mi-am mai facut ordine prin calculator si am dat din nou de ea. Nenea DDTV, nici nu-ti poti imagina unde am facut poza. Ai pus degeaba membrii de partid sa rascoleasca tara. E în cu totul alta parte. A lasat numele lui barbat-su scris cu pietre, ca sa se vada si din avion ca a trecut pe acolo. Daca vrei s-o vezi în realitate, trebuie sa … … V-am facut-o, nu-i asa? Chiar ati crezut ca e vorba de Elodia. Probabilitatea e mica spre nimic. Poza e facuta în noiembrie 2008, pe Monte Pizzoc, din apropiere de Vittorio Veneto, Italia. Undeva, pe coasta de est, e un plantou … Citește mai departe…

Sarbatoarea castanelor

În Colmaggiore-Tarzo, Italia.

Mi-e dor de Fei si de Pier, prietenii mei de suflet. La fel mi-e dor si de satucurile din nordul Italiei, peste care în perioada asta serile de mijloc de toamna astern un abur cu miros de castane coapte la foc repede.

Am vorbit cu Pier mai de vreo doua saptamâni. Era în Tailanda si se grabea sa-si termine treaba pentru ca se apropia sarbatoarea castanelor la el în sat si avea de pregatit utilajul de copt bunataturile cu coaja.

Vedeti voi, pentru faze de genul asta îi admir eu pe italieni. Acum vreo doi ani eram în Cizma si serile mi le petreceam în satul de dincolo de dealurile la poalele carora se întinde Vittorio Veneto. Citeste mai departe… Citește mai departe…

Racoare, ca în pestera

Ca se potriveste de minune cu zilele toride de august si îti face pofta de concediu.

Le Grotte del Caglieron sunt la vreo cinci kilometri de Vittorio Veneto, cum mergi înspre Cansiglio. În mare au fost facute de mâna omului, pentru ca secole de-a rândul au taiat de acolo piatra din care si-au facut ornamentele din jurul portilor, asa cum se si poate vedea în afisul cu explicatia de la intrarea în zona.

În mic si în continuare au fost desavârsite de apa ce curge în siroaie pe stânci. În vale e un han, “Al Antico Mulino”, adica “La moara veche”, zis pe româneste. Se manânca bine acolo, dar nu asa de ieftin ca la o pizzerie.

Cu o reteta de la ei din bucatarie o sa revin în episodul urmator. Pâna atunci va las sa va clatiti privirile cu pozele ce le-am facut în 2008.Citeste mai departe…
Citește mai departe…

Albastru

La mine nu prind expresii de genul “feel in blue” sau că “situaţia e vânătă şi tumefiată”. Pentru simplul motiv că albastru e culoarea preferată.

Poate şi de aceea fotografiile astea îmi sunt preferatele dintre miile pe care le-am furat de pe unde m-au purtat drumurile şi joburile.

Pe asta am cules-o de lângă Vittorio Veneto, sus pe Pian Delle Femmine. E un platou pe la vreo 1500 de metri, de unde în fiecare weekend îşi dau drumul în stoluri cu parapanta sau cu deltaplanul. Acum e foarte uşor accesibil pentru că e şosea până în vârful muntelui şi de acolo mai ai vreo cinci kilometri de mers până la locul de lansare, pe un drum relativ drept. În trecut însă era locul de refugiu al femeilor şi al copiilor, în vreme de război. Urcuşul era anevoios şi nu i-ar fi trecut prin minte vreunei oştiri să dea piept cu muntele fără să ştie că pe vârf e neted şi loc propice de luat la trântă.

Citeste mai departe… Citește mai departe…