Ş-o ajuns ţăranu-n America

În dimineaţa în care am plecat am lansat-o pe facebook că mă scol la 2, mi-am dat checkin din aeroportul din Timişoara, să vă fac în ciudă, am pus coada pe spinare ş-am plecat în trombă. Fără să mai dau explicaţii încotro.

Şi am aterizat la Chicago. După care au urmat:

Aeroportul
Mai bine de o ora de stat la coadă, la paşapoarte. Băi, tată, parcă ar fi fost bugetari români. Vreo zece ghişee pentru nerezidenţi şi când unul, când doi, maxim trei la dat din butoane. Iar cum venea un avion, coada se oprea în loc şi erau trecuţi în faţă cei care erau aduşi în scaune cu rotile. Nu vreau să fiu cinică, dar cred că mulţi ştiu faza şi se dau loviţi. Pentru că prea e bătător la ochi numărul lor. Numai la avionul din care am coborât am vazut vreo cincisprezece cărucioare.

Căutarea bagajului într-o mare de alte sarsanale date jos de pe bandă când a ajuns următorul avion ce a trebuit descărcat acolo. După vreo alte douăzeci de minute l-am găsit stând stingher, ca o valiză-n gară şi numai nu plângând că-i singur şi se pierde, la vreo două benzi distanţă de unde-i era locul.

Trecerea prin vamă. Dacă pe formularul pe care l-am primit în avion a scris că trebuie specificate toate obiectele care rămân pe teritoriul Statelor Unite, chiar şi sub formă de cadou, m-am conformat. Vreo jumătate de bagaj de vin şi bere pentru băieţi, niscaiva ciocolată pentru toată lumea şi alte prostioare. Când i-am dat celui de la scanner declaraţia şi i-am spus cu ce treabă pe la el prin ţară, pe tip l-a pălit râsul “Bun, acuma că te-ai lăudat c-o să fii sufletul petrecerii, welcome to America!”

Maşina
Ieşită din aeroport, am dat să întreb pe şoferul din autobuzul unei parcări dacă nu merge şi spre firma de închirieri auto. Nu a mers, dar mi-a arătat locul unde opresc cei de acolo. Şi pentru că tocmai îl văzuse pe unul că pleca, l-a oprit şi i-a zis să mă ia cu el. La care tipul a coborât, mi-a luat bagajul şi l-a pus în autobuz. După care mi l-a coborât la destinaţie. La fel, când am ajuns la maşina pe care am primit-o, o negresă ce-şi făcea veacul prin parcare m-a întrebat dacă nu am nevoie de ajutor. Mi-a luat geanta şi a pus-o în portbagaj. Şi n-am ajuns nici să schiţez că-mi dau rucsacul jos să caut vreun dolar bacşiş, că tipa s-a făcut nevăzută.

Pornirea de pe loc – s-a lăsat aşteptată vreo câteva minute. A naibii cutie automată de viteze s-a încăpăţânat să-mi demonstreze că ce ştie ţăranul ce-i şofranul. În mâna neştiutoarei a rămas blocată în poziţia de parcare, oricât am încercat să trag de manetă sau să apăs pe bumbul de siguranţă. Într-un târziu mi-am adus aminte că e bine să mai apeşi şi pe frână când nu ai ambreiaj şi ca prin minune şi-a dat drumul.

Autostrada
Cin’ să-şi imagineze că intri pe autostradă şi pe urmă tragi pe dreapta, să plăteşti. ‘Geaba mi-a zis GPS-ul să mă încadrez pe banda dreaptă după care să revin pe stânga. Mi-am zis că i-a dat rateuri softul şi m-am crezut mai deşteaptă. Când am văzut poarta de plată la care n-am mai putut ajunge pentru că maşini de pe patru benzi s-au îngrămădit să vireze la dreapta, am zis că ghinionul lor şi m-am dus înainte. Pe urmă am văzut că, după poartă, pe autostradă am trecut pe sub camerele de luat vederi, am zis că “auuu, să-mi… ghinionul meu”. Şi am mers înainte, că n-am mai avut ce face.

După care m-am potolit şi, chiar dacă GPS-ul nu mi-a mai spus, la următoarea poartă m-am dus frumos, ca mireasa la cununie, prin culoarul prin care sunt taxate maşinile care au transponder în parbriz. Mi-am zis că şi când o fi vorba de amendă, poate am norocul să fie la kilometru, sau măcar să se vadă că am avut bunăvoinţă şi că prima dată a fost doar neştiinţă.

Cine-o pus semaforu-n drum
Chiaună de oboseală, turbată de ciudă că poate nu-mi ajunge diurna să plătesc amenda, am ieşit de pe autostradă în plină beznă. Am oprit la semafor şi m-am trezit în mijlocul intersecţiei. În România mi-aş fi luat un cor de claxoane. Aici au aşteptat toţi până m-am dumirit că e cum am observat primul lucru cand am ajuns anul trecut. Adică e ca la chinezi. Sau la chinezi e ca la americani, semaforul de partea cealaltă a intersecţiei.

Şi de parcă n-ar fi fost destul, până mi-a picat fisa că sunt unde nu trebuie, s-a făcut roşu la cei pe care i-am blocat. Şi verde la mine şi la încă vreo doi care veneau din sens opus. După care am virat stânga în trombă, făcându-i pe ăia să calce serios pe frână. E clar că la oboseală dau erori de compilare.

Totuşi, de unde atâta beznă? Păi, am plecat de cu ziuă din Chicago, iar autostrada e luminată, plus farurile maşinilor. Aşa că nu mi-am dat seama că ale mele nu au fost aprinse. Obişnuită de opt ani să mi se aprindă automat la corsuţa mea, n-am mai băgat de seamă că nu-mi luceşte becul verde în bord şi am orbecăit cam preţ de un sfert de ceas, până m-a flash-uit unul cu farurile.

Epilog din ciclul “prost să fii, noroc să ai”
Am ajuns la hotel. I-am dat tipei de la recepţie paşaportul, dar înainte să apuce să mă înregistreze, am sărit cu întrebarea cât e amenda pentru ce am făcut pe autostradă. Şi ştiţi ce mi-a zis? Că dacă e maşină de închiriat şi am avut transponderul de taxare, or să rezolve cei de la firma de închirieri. Acelaşi lucru mi l-a confirmat şi şefu-meu, luni, la prima oră. Ba m-a şi liniştit că orice ar fi, o să fie pus pe factură şi nu e nicio problemă.

Bookmark the permalink.

2 Comments

  1. haha:)) bine ca stiu. Mersi de pontul pt faza scaunului cu rotile. Nu de alta, dar mai sunt momente in care si romanu’ isi iese din fire si nu poate astepta la infinit la coada. Imi vine sa “plang” numa cand citesc ca a trebuit sa lasi din lucruri..chiar si sub forma de cadou :))

  2. Se pare ca ai intuit bine modul cum eludează ,,meandrele concretului”. Bun ,,recursul la universalitate”. Minunat mod de a prezenta ,,sinergia faptelor”. Mulţam că scrii! (Când scrii, că asta nu i cadenţă! :))
    http://www.petreanu.ro/trucul-caruciorul-rotile-aeroport/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud