By Metra – navetist de weekend in Chicago

După New York, Chicago e al doilea oraş al Statelor Unite, ca număr de navetişti strânşi din suburbii şi livraţi în centru. Aşa că mi-am zis s-o încerc şi pe asta. Nu la orele de vârf din timpul săptămânii, că nu am avut cum, dar măcar în cele două zile de weekend pe care le-am prins la sfârşitul lui octombrie. Nu a fost doar spiritul de aventură cel care mi-a dat ideea, ci şi buzunarul, după ce am văzut că trei ore de parcare ar fi pe la douăzeci şi cinci de dolari, iar biletul de weekend cu număr nelimitat de călătorii pe toate liniile Metra e doar opt. Numai că Metra e strict trenul care te duce şi aduce. Restul trenurilor suspendate şi al autobuzelor care străbat străzile dintre zgârâie-nori ţin de alte firme, cărora nu le-am scormonit încă modul în care pot să iau un bilet.

metramap

Văzut din autobuzul turistic, anul trecut, Downtown Chicago mi s-a părut o imensitate de oraş. Aşa că am căutat să descalec undeva, cât mai aproape de locul unde îmi propusesem să ajung. Şi cum atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat şi Universul blablabla… Iaca, s-a nimerit să dau de staţia Van Buren Street la vreo trei sute de metri de Art Institute of Chicago. Şi aici a fost prima mea surpriză. Am luat-o pe firul invers al staţiilor şi am ajuns la concluzia că cea din localitatea unde am fost eu cu cartierul general e pe o altă linie. Deci am mai avut de căutat încă una, de unde să iau trenul.

Pe scurt, găsit staţia, văzut orarul de sâmbătă, observat pe Google Street View că în jur sunt străzi pe marginea cărora mi-aş putea lăsa maşina, să nu mai plătesc şi parcare. Totuşi, ceva mi s-a părut dubios: nu prea am văzut gara. Sau măcar ceva care să semene cu ce am avut în Tinley Park sau cu ce văzusem prin filmele lor cu navetişti.

burroak

Dar n-am avut vreme de stat pe gânduri. M-am aruncat în maşină, am pus GPS-ul cap-compas pe Burr Oak şi am purces la drum pe o ploaie mocănească ce s-a transformat în furtună cam pe când am ajuns la gară.

Cu vreo douăzeci de minute înainte să treacă trenul, m-am apucat să-mi caut loc de lăsat maşina pe străzile văzute pe Street View. Numai că spre marea mea enervare, tot din douăzeci în douăzeci de metri am dat de panouri pe care a scris clar că zona e strict pentru riverani şi orice parcare ilegală le dă dreptul să cheme firma de tractări. Ca atare, mi-am pus coada strategic între picioare şi am tras în parcarea de lângă gară. Unde mai erau doar vreo două maşini.

Am lăsat-o lângă ele, să nu se plictisească de una singură şi am plecat să caut locul unde să plătesc. N-am găsit nimic cunoscut, ceva care să-mi sugereze în ţara supertehnologiei că acolo s-ar putea introduce cardul, bancnota sau moneda, în schimbul unei chitanţe tipărite. Până la urmă, m-am lăsat dusă de inspiraţie şi m-am îndreptat spre ieşire unde, lângă un tomberon burduşit cu gunoaie, am văzut o cutie lăţită din PAL, cu atâtea fante numerotate câte locuri a avut parcarea. Şi de ea a fost legată cu o sfoară importanta sculă cu care am putut plăti, conform indicaţiilor de pe un abţibild scorojit pe care l-am văzut în partea de jos a cutiei. Adică am împăturit bancnota, am introdus-o în fantă şi am împins-o înăuntru cu bucata de tablă în formă de T. Dar nu a scris nicăieri cât costă. Aşa că mi-am făcut o socoteală. Dacă în buricul târgului e douăş’cinci pe trei ore, aici nu ar fi putut să fie mai mult de cinci dolari pe zi. Proastă deducţie, după cum veţi putea afla în episodul următor. Tot atunci veţi face cunostinţă şi cu dispozitivul SF. Nu am poze de sâmbătă pentru că la plecare am fost prea grăbită, iar la sosire prea obosito-morcovită.

Am urcat pe platforma de scânduri ce aducea a peron şi am intrat în baraca din acelaşi material. Cum a fost singura clădire din zonă, am dedus că aia e gara. Înăuntru am dat peste o negresă cu un telefon lipit de ureche şi cu o fetiţă ce se zbenguia de colo-colo. Am dat să iau bilet de la automat – pauză, pe ecranul lui era afişat cu litere roşii că out of service. Nu mi-am făcut probleme pentru că deja citisem pe site-ul Metra că pot să cumpăr şi de la conductor, cu o taxă de 3 dolari, dacă mă urc dintr-o staţie care are obiectul cu pricina. Frumos din partea lor, nu m-au suprataxat pentru că au ştiut că le e defectă jucăria. Adică ori le e defectă tot timpul şi nu se deranjază s-o repare, ori sunt informaţi în timp real de starea vânzătoarelor de bilete. Dacă ar fi vorba de China, aş paria pe varianta a doua.

Vreo cinci minute, cât am avut de stat în baracă, am prins fără să vreau crâmpeie din convorbirea tipei. Adică tot pe la al zecelea cuvânt câte un “shit” sau “fuck”. Şi discursul a culminat cu un “you, stincky butt”, drept întâmpinare când i s-a schimbat interlocutorul.

Cu aste prime impresii am urcat în tren. N-am dat prea mare importanţă când la prima staţie am văzut că urcă doar negri. Dar când fenomenul s-a repetat de vreo două-trei ori, am început să prezint semne de nervozitate. La început nu mi-am dat seama de ce. Am conştientizat problema abia când am trecut cam de a şaptea oprire fără să văd om alb la faţă. Atunci m-a pălit un dialog interior care m-a trimis direct într-o dilemă.

– Fatăă, unde eşti?
– În Chicago.
– Cum e rata criminalităţii în zonă?
– Una dintre cele mai ridicate din America.
– De unde ai luat trenul?
– Dintr-o suburbie de negri.
– Ce ţi-a povestit Erna despre porţiunea similară din Detroit? Ce ştii despre Harlem?
– Că e bine să treci “şnur”, fără să opreşti.
– Mno, tu ai parcat!

Bun, ce era de făcut? Eram deja trecută de jumătatea drumului şi a zilei. Puteam să cobor, să aştept vreo oră să se întoarcă trenul, să-mi iau maşina şi să caut parcare scumpă în Chicago. Nu ştiam unde, pe urmă ar fi trebuit să ajung la muzeul care se închidea la cinci. Dacă era să fie cu ghinion, ori nu-mi mai găseam maşina acum, ori spre seară, tot aia era. Ce n-am luat în calcul la varianta cu seara a fost că m-aş fi întors pe întuneric şi nu aş fi avut pe cine suna să mă ducă la hotel, iar în jur nu era ţipenie de om. M-am dus româneşte pe fie ce-o fi şi până la urmă treburile au ieşit bine.

În Downtown am coborât într-o staţie subterană care n-a mai văzut o bidinea de cel puţin un sfert de secol. Nu a fost mizerie, dar un sentiment de paragină se izbea de tine din toate ungherele.

Dar am ieşit la suprafaţă, nimerind în plin Michigan Avenue şi nu a mai contat.

IMG_5588

IMG_5589

IMG_5596

Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud