Welcome to America

Cumva se închide un cerc. Sau poate sunt mai multe. Am revenit acasă, am revenit la aplicaţia care mi-a fost cea mai aproape de suflet, iar acum sunt în zona de unde a apărut John Roybal , tipul care m-a inspirat să-mi schimb meseria. Şi toate astea s-au întâmplat fără să fie nimic planificat.

De şase ani treceam pe lângă Panduit, cel puţin o dată pe săptămână şi mă întrebam dacă n-au Oracle Applications, dintr-o pură întâmplare de firmă americană. Dar mai ales dacă nu le apare vreun job, în cazul în care au ce-mi trebuie mie. Între timp trecusem la altă firmă şi, cam în ultima jumătate de an, ne strânsesem o trupă remarcabilă pe care nu m-ar fi lăsat sufletul s-o părăsesc.

Dar… îmi mai stăteau pe cap oarece dandanale, acasă, aşa că am pus familia pe primul loc în momentul în care cei de la Panduit m-au găsit pe LinkedIn şi m-au chemat la interviu.

Am debutat miercurea, vinerea am plecat în teambuilding, lunea următoare şi marţea am făcut hârtii şi programare la ambasadă pentru viza de State. Miercurea am fost acolo, vineri, la trei ceasuri după prânz am fost cu paşaportul în mână scoţându-mi colegele din toate balamalele, că eu pe luni trebuie să-mi cunosc şeful.

Aşa că am plecat de acasă duminică dimineaţa, la trei, măturând şoseaua cu frunzele morcovului care îmi irita oarece părţi dorsale, pe motiv că cel care o să-mi vadă paşaportul plin de vize de China şi Rusia nici n-o să mă lase să pun piciorul pe pământ american.

Citisem tot felul de grozăvii şi-mi imaginasem că cei de la imigrări USA sunt cel puţin nişte balauri care-ţi scanează bagajul aruncând flăcări peste el. M-am aşteptat ca şi în Munchen să fim căutaţi la centimetru pătrat de piele. Îmi făcusem ideea asta aşteptând alte avioane şi auzind anunţul de îmbarcare pentru cei care urmau să plece în State, când li se spunea că datorită măsurilor sporite de securitate trebuie să fie la poarta de îmbarcare cu cel puţin o oră mai repede decât în mod obişnuit.

Şi să vezi minune. Pentru că veneam din UE, n-am mai trecut prin sexy-scannerul care i te arată în pielea goală celui de la butoane. Ne-am dus la nişte tipe care ne-au întrebat dacă tot ce e în bagaje ne apaţine, dacă nu am primit de la alţii cadouri pe care să le ducem cu noi, dacă ne-am făcut bagajul într-un loc sigur şi dacă nu avem arme şi droguri asupra noastră. Ne-au crezut pe cuvânt. Atâta doar că, la întrebarea despre cu ce treabă mergem spre tărâmul făgăduinţei, a trebuit să arătăm scrisorile de invitaţie de la firma mamă şi rezervarea la hotel.

La paşapoarte, în Chicago, nici măcar scrisoarea de invitaţie nu a trebuit s-o mai desfac, deşi i-am zis tipului despre ea. M-a întrebat cu ce ocazie pe la ei, i-am zis că vin la un training de trei săptămâni, mi-a făcut poză şi mi-a scanat mâna dreaptă, după care mi-a urat bun venit în America.

La plecare, taică-meu m-a avertizat că urmează să trec prin cea mai dură vamă din lume. Aşa că mi-am aranjat în mod artistic şi chiloţii şi ciorapii, să nu mă fac de ruşine când or să-mi desfacă bagajul. Mi-am luat sarsanaua de pe conveior şi m-am îndreptat spre vameşi, în mână cu declaraţia pe care trecusem că am o sticlă de vin de douăzeci de para. Solo Quinta, Vlad 😉 Au pus hârtia peste altele şi mi s-a urat din nou bun venit în America. Sunt sigură că urarea în cauză face parte din fişa postului, dar să ştii că te simţi altfel când ţi se spune la distanţă de nici zece minute că eşti binevenit într-un loc.

De la ieşirea din aeroport am luat busul firmei de închiriat maşini, am primit un Hyundai cu vreo 16k la şi GPS pe bord şi în vreo trei ore am fost acasă, la Holiday Inn-ul de lângă firmă. Parcă şi hotelul ăsta mi-e predestinat.

America

Prima impresie despre America? Mare, aerisită, străbătută de un păienjeniş de drumuri şi populată cu oameni senini şi zâmbitori.

America

America

Prima impresie despre Chicago? Am zburat deasupra unei aşezări mari cât o mare. A fost înnorat când am aterizat, aşa că am văzut oraşul de la o înălţime relativ mică, abia după ce am coborât sub nori şi n-am fost în stare să-i zăresc marginile. La o primă aruncătură cu privirea am zis că trebuie să aibă vreo douăzeci de milioane de locuitori. Pe urmă am căutat pe net şi am văzut că tot statul Illinois bate abia spre treisprezece. Unde stă sursa erorii? În ceea ce l-am auzit pe un coleg italian spunându-i unei colege chinezoaice „you have buildings, we have houses”. Într-adevăr, toată imensitatea asta de ziduri e formată din case. Doar un singur pâlc de zgârâie nori e rătăcit pe malul lacului Michigan. Pe tot traseul, nu am văzut blocuri mai mari de patru etaje.

Bookmark the permalink.

2 Comments

  1. frumos! multumesc, Teo!

  2. super Dora! ma bucur pentru tine!!!
    si astept cu interes urmatoarea postare 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Protected with IP Blacklist CloudIP Blacklist Cloud